I just love taxi drivers sau, in traducere libera, ma omor dupa taximetristi. Nu dupa toti, doar dupa unii, fireste. Ma omor dupa taximetristii pe care cineva a omis sa-i invete cum sa salute si mai ales ca trebuie sa salute cu toti dintii din gura. As spune ca parintii au ratat ceva in educatia copilului lor devenit la un moment dat taximetrist, insa nu as vrea sa judec in necunostinta de cauza. De aceea, ma rezum la a constata ceea ce e evident.
Asadar, ma omor dupa taximetristii care nu au invatat cand e cazul sa spuna un multumesc, barbatii acestia taximetristi care nu au invatat sa vorbeasca si care lasa impresia ca ar fi niste badarani. Sau poate ca au doar o zi proasta.
Intr-o alta exprimare pitoreasca, ma innebunesc dupa acesti “nebuni” taximetristi pe care nu i-a invatat nimeni despre adevaratul lor rol in viata de zi cu zi si care isi confunda masina cu cea a Serviciului de Ambulanta; acesti taximetristi care inca mai conduc precum in vremurile cand cererea era minima, de stricta necesitate si cand omul avea intr-adevar o urgenta. In zilele noastre, sa apelezi la serviciile unei firme de taximetrie poate insemna si altceva decat o urgenta. In unele cazuri, e vorba doar de o alegere pe care clientul o face atunci cand distantele sunt mari, iar oboseala e pe masura.
E de asteptat ca un taximetrist sa fie un sofer bun. Un sofer profesionist, as zice, nu un amator. Realitatea noastra imediata ma face sa inteleg insa ca a cere profesionalim din partea cuiva e deja o pretentie de genul: “Flori nu vrei?”. De aceea revin si spun ca ma omor dupa taximetristii care accelereaza cand vad 20 m liberi inaintea lor pentru ca, brusc, sa franeze la o trecere de pietoni. Inteleg ca acesta e modul in care ei, acesti soferi taximetristi, au invatat sa isi etaleze barbatia: accelerand in semn de triumf asupra drumurilor noastre sparte si, mai apoi, pe punctul de a mangaia masina unui coleg sofer caruia tocmai i-au taiat calea.
Daca stai si te gandesti bine, sunt chiar simpatici: acesti taximetristi care conduc de parca s-ar afla intr-o misiune imposibila si care ti se adreseaza cu vocea unui om chinuit, amutit sub povara taximetriei.
Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Am ramas si eu socata acum 2 ani, cand am fost acasa, din cauza lor. Era iarna si nu a vrut nici unul sa ma duca 15 min. pentru ca era distanta prea mica. Si mi-au raspuns de parca as fi vrut sa merg fara sa platesc. Nu inteleg comportamentul acesta al lor, plictisiti si rautaciosi, de parca fiecare client ar fi vinovat de situatia lor materiala/personala.
RăspundețiȘtergereE vorba de o atitudine tipic romaneasca: cel care ofera un serviciu are impresia ca e un mic Dumnezeu si toti ceilalti trebuie sa ii fie recunoscatori pentru favoare :). Chiar sunt curioasa daca intr-adevar e ceva caracteristic Romaniei sau se intampla si la altii.
RăspundețiȘtergere