SCRIE SI TU (DESPRE) PENTRU COPII SI PARINTI!

Ideea de la care am pornit cand mi-am lansat blogul: o revista online scrisa de copii si parinti pentru copii si parinti. Varsta nu este un impediment, orice varsta isi are propria intelepciune si propriul adevar din care putem cu totii invata.

Daca esti un copil/parinte dispus sa impartaseasca povesti de viata, franturi de viata sau doar idei legate de relatia sau nonrelatia dintre copii si parinti, povestea ta va fi publicata pe aceasta pagina. Lasa un comentariu si, poate, vor invata si altii din experienta ta. Iti multumesc si iti doresc zile frumoase alaturi de copii si/sau parinti!



Copil, tata si profesor

O relaţie umană este un proces într-o reconfigurare permanentă, o zonă a nisipurilor mişcătoare. Nu există un sfat de calitate care poate fi dat, iar acţiunile eficiente într-un anume context pot eşua pe deplin în altul. Mai mult decât atât, o relaţie funcţionează, de obicei, din experienţă, prin asta înţelegând nu experienţa de viaţă, ci „experimentând” diverse atitudini şi acţiuni. O legătură între copii şi părinţi e cu atât mai dificil de dezvoltat, deoarece copilul trece prin diferite momente ale existenţei în căutarea „eului”, în modelarea personalităţii sale. În fiecare etapă intervenţia părintelui este esenţială, iar aceasta trebuie să fie adaptată vârstei copilului sau adolescentului. Un lucru e clar: nu există reţetă pentru „un părinte bun”. De fapt, nu există nici măcar o diferenţiere exactă între un „părinte rău” şi „un părinte bun”.

De 10 ani, sunt tatăl unui băiat –cum altfel?- extraordinar, care, conform unui clişeu obositor, dar perfect adevărat, îţi schimbă viaţa. Fiecare zi este o nouă încercare şi o perpetuă strădanie de a clădi o relaţie. Fiecare greşeală pe care o conştientizezi te ajută să mergi mai departe şi să mai înveţi ceva. Culmea e că aceste greşeli fac posibilă dezvoltarea relaţiei.

Sigur, e un truism să spui că se fac greşeli în asemenea relaţii, e uşor să evidenţiezi greşelile cuiva. Poate ar fi util şi umil să admitem că o parte dintre ele sunt şi ale noastre. Eu cred că, având în vedere tendinţa copiilor de a copia manifestări umane, cel puţin la vârste mai fragede, avem toţi datoria de a da un exemplu pozitiv copiilor din jurul nostru. Din comoditatea şi nepăsarea noastră se nasc modele greşite.

Personal, am tendinţe de a judeca negativ anumite categorii de părinţi. Nu suport, spre exemplu, o viitoare mamă care fumează constant. La fel de nociv şi de greu de înţeles pentru mine este să văd părinţii fumând lângă copiii lor. Înseamnă că ne predăm viciilor, le punem în calea unei responsabilităţi evidente. Urăsc fuga asta nebună după bani şi posesii care ne domină viaţa. Nu înţeleg cum poate fi posibil să îţi laşi copilul în ţară, iar tu să pleci la muncă peste hotare, mai ales când e vorba de ambii părinţi. Nimeni nu poate lua locul părinţilor şi rolul lor educaţional şi afectiv. E sfâşietor să vezi, să „simţi” dorul de părinţi al copiilor care rămân în ţară uitaţi în numele unui trai mai bun.

O altă greşeală este aceea de a te urca pe un soclu, departe de atingerea sufletească a copilului tău. E de neiertat să crezi că, părinte fiind, ai drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor tăi (Dumnezeule, câte mai vezi dacă faci greşeala de a te uita la „ştirile” româneşti!), să fii convins că tu eşti mai presus decât copilul tău pentru că i-ai dat viaţă, să vezi o relaţie inegală. Copilul tău devine, în timp, prietenul tău, iar respectul nu vine din denumirea de părinte, ci, aşa cum uşor se spune, se câştigă.

Nu în ultimul rând, timpul petrecut cu al tău copil nu poate fi niciodată înlocuit. Este parte din tine. De aici, o altă eroare gravă: tindem să „cumpărăm” timpul pe care nu l-am petrecut cu ei. Un telefon mobil de ultimă generaţie, nişte haine „de firmă” extrem de scumpe nu te vor apropia de copilul tău. Te-ai amăgit! Iar lipsa timpului petrecut împreună poate conduce şi la aprecieri nerealiste ale caracterului şi posibilităţilor celui căruia i-ai dat viaţă: „copilul meu nu ar face aşa ceva” împotriva evidenţei e o dovadă des întâlnită a ceea ce am afirmat.

Pe de altă parte, poţi face greşeli insurmontabile faţă de părinţii tăi. Lipsa de comunicare, credinţa că tot ceea ce faci este bine, că nu ai nevoie de ajutorul lor sunt tot atâtea erori de judecată. Uităm de multe ori că taţii şi mamele noastre ne vor doar binele, ne înconjurăm de o ambiţie care ne întunecă minţile şi, tupeist, credem că ştim mai multe decât ei, că înţelegem mai bine lucrurile.

Tot ce am scris aici combină experienţa personală de „copil” sau adolescent cu sentimentele unui tată şi constatările unui profesor. Sunt doar crâmpeie de simţire, nu cred că un subiect aşa amplu poate fi acoperit într-o pagină şi nu am intenţionat să o fac. Rămâne doar să ne evaluăm cât putem de obiectiv (în subiectivitatea noastră) calităţile de părinte sau copil şi să încercăm să facem cât mai multe pentru a cultiva o relaţie sănătoasă cu aceia care au sângele nostru în vine şi nu numai. Doar aşa putem progresa.

Cristian Man, profesor Zalau

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu