Iarta-ma, mama!?

"când vei întâlni mâini reci în calea ta, încălzeşte-le, aşa vei învăţa treptat ce-nseamnă a iubi… cu toată inima!" 

In aceasta nota se incheie un articol pe un blog drag sufletului meu, un blog ce abunda in substanta poetica si realitati care, la un moment dat, pot sa faca parte din viata fiecaruia dintre noi. Citind si mai apoi rememorand aceste randuri, devin tot mai inevitabile gandul si intrebarile retorice: Oare cati parinti au mainile reci in relatia cu propriii lor copii? Mainile a cator copii s-au racit de-a lungul timpului in relatia cu parintii lor (ar fi greu de imaginat un copil avand mainile reci de la bun inceput, fara ca aceasta raceala sa nu fie in vreun fel determinata... )?

Pentru sufletul unui copil, putine lucruri ar putea fi mai dureroase decat mainile reci ale celor din partea carora asteapta intelegere, empatie, incredere, caldura vorbelor masurate si a gesturilor cumpatate. Copilul alaturi de parinti cu maini reci va deveni adult, dar tot copil...; raceala din vorba si privirea parintelui vor dainui acolo, inlauntru... si, Doamne, de unde atata caldura in incercarea de a incalzi?! Cel mai probabil, din iubire...

Un caz clasic de copil ajuns la varsta maturitatii celor aproximativ 60 de ani intristeaza si transmite celor care au urechi de auzit si ochi de vazut semnificatii printre randuri:

   Pur si simplu, o mama da nastere la doi copii (sexul, neimportant). In timp, se

   dovedeste ca mama are un preferat care dintotdeauna a beneficiat de mai mult sprijin,

   de mai multa atentie, mai multa preocupare; asadar mama a lasat impresia ca dragostea

   ei e mai mare pentru unul din doi. Celalalt se descurca singur, era mai muncitor, mai

   responsabil, mai nevoit sa fie independent la urma urmei.

   Si, din nou pur si simplu, vine si vremea cand mama are nevoie de ajutorul copiilor...

  doi copii..., iar mama continua sa exprime dragostea intr-un mod diferentiat,

  fatis. Nu are pretentii prea mari de la copilul dintotdeauna protejat, se pare ca inca il

  mai protejeaza..., iar cel mai responsabil dintre ei ramane pentru a se confrunta cu

  bunele si relele, ramane pentru „a incalzi mainile reci” ale mamei. 

 

A incalzi mainile reci presupune a ierta... a ierta cu toata inima, a iubi cu toata inima, a nu inceta sa speri, a ierta ca si cum niciuna dintre lacrimile varsate nu ar fi existat. Cicatricile insa raman pietrificate asemenea statuilor - marturie peste vremuri... si ce mama si-ar putea dori o asemenea opera ca rezultat al dragostei materne?

Uneori, tot raul e inspre bine; nu stim insa ce turnura ar fi putut lua viata cuiva daca lucrurile ar fi stat altfel..., ca in biografia celui care a fost si a ramas Laurence Stephen Lowry.

   Mama Elizabeth (care fusese crescuta de un tata sever) isi dorise o fata, asa incat ii era
   greu la inceput chiar sa isi priveasca noul nascut. Mai tarziu isi exprima cu voce tare
   dezamagirea si invidia fata de sora ei care avea „trei fete splendide” spre deosebire
   de „baiatul neindemanatic”. Tatal introvertit si distant urma sa fie caracterizat de
   Lowry ca „un peste rece”, „tipul omului care si-a dat seama ca are o viata de trait si a
   facut atat cat a putut pentru a trece prin ea”. Asemenea tatalui ei, mama lui Lowry
   continua sa fie obsedata de control si nu tolera esecurile. Fiind mai mult bolnava dupa
   nasterea baiatului, ea se folosea de aceasta stare pentru a-l supune pe sotul afectuos si
   a-l domina pe copil. Lowry declara mai tarziu in interviuri ca a avut o copilarie
   nefericita, fiind crescut intr-o atmosfera constrangatoare. Mama opunea rezistenta in
   a-i arata baiatului vreun semn de apreciere a talentului sau, iar tristetea acestuia era cu
   atat mai mare cu cat aceasta inchisese ochii pentru totdeauna inainte ca opera lui sa   
  cunoasca succesul.