Obisnuinta, mama frustrarilor

Discutam zilele trecute cu o colega despre cum ar trebui sau nu ar trebui sa ne obisnuim cu anumite situatii neplacute, situatii repetitive care ne deranjeaza si care, de fiecare data, reusesc sa ne strice buna dispozitie. Am realizat atunci din cat de multe astfel de situatii e compusa viata noastra pe diversele ei planuri. Ne obisnuim sau cel putin tindem sa ne obisnuim pentru ca aceasta e una din variantele cele mai comode, variante care presupun efort minim pe de o parte, insa un efort maxim al psihicului nostru pe de alta parte.

In mod negresit, fiecare obisnuinta are motive bine intemeiate, fiecare obisnuinta e rodul unui context favorabil. Cu toate acestea nu ar trebui sa ne obisnuim atat de usor pe cat o facem de multe ori, fara a riposta, fara a ne face punctul de vedere auzit. Obisnuintele noastre devin atitudini, iar atitudinile se transmit ca modele de urmat copiilor nostri.

Astfel,

Ne obisnuim sa tacem desi ar trebui sa vorbim, ne obisnuim sa vorbim atunci cand ar trebui sa tacem...

Ne obisnuim sa admiram vedete prelucrate in photoshop ori sub lama bisturiului, sa ne amuzam ascultand glumele nesarate ale celor care pretind ca produc divertisment...

Noi toti ne obisnuim sa fim martori ai nedreptatilor si in acelasi timp sa nu reactionam in nici un fel pentru ca situatia nu ne priveste pe noi, nu priveste pe niciunul dintre apropiatii nostri...

Uneori femei se obisnuiesc cu o viata alaturi de un barbat cu o viata paralela si viceversa...

In calitate de copii, ne obisnuim cu parinti care ne determina sa ascundem parte din adevar, sa-i mintim cat mai frumos...

In calitate de parinti, ne obisnuim cu copii prea ocupati pentru a ne purta de grija...

Subalterni se obisnuiesc cu tratamentul injust al celui numit sef...

Ne obisnuim sa nu primim restul de 50 de bani, ba mai mult, sa nu il pretindem...

Ne obisnuim cu situatia in care unii tolereaza, iar altii sunt tolerati...

Ne obisnuim sa ne desfasuram activitatea alaturi de oameni al caror comportament denota incultura, lipsa educatiei si lipsa atentiei parintilor fata de obiceiurile deprinse in copilarie: inghionteli pe strada caci cu totii suntem grabiti, incapacitatea de a spune “Pardon!”, adresari publice insotite de mestecarea lacoma a unei gume - probabil pentru mentinerea unei respiratii mereu proaspete -, rostiri arogante sau pierderea unui muc de tigara, “intamplator”, dintr-o masina.

Ne obisnuim cu anormalul ca fiind normal si de fiecare data ne obisnuim sa gasim scuze de genul: “nu am avut incotro”, “ asta e”, “oricum nu rezolv nimic”. Perseveram in obisnuinta pe care o transmitem mai apoi copiilor nostri pentru ca nu stim cum altfel am putea trai mai impacati si mai “fericiti” decat intr-un confort generat de atitudini individualiste, un confort generat de teama si slabiciune, sau poate doar de nepasare. Un confort pe care uneori il platim cu nervozitate in stare latenta, rabufniri care mai apoi sunt catalogate drept devieri, stari conflictuale alimentate de prea multa vreme, sentimente de frustrare care ne obliga sa adoptam cel mai la indemana mecanism de aparare: uneori auzim si ne facem ca nu auzim, inchidem ochii si, in sinea noastra, regretam profund; alteori nici nu mai e necesar sa ne prefacem. In cele mai fericite dintre cazuri, reusim chiar sa ne comunicam sentimentele intr-un mod pasnic si, desi nu de fiecare data, uneori ne eliberam de sub povara obisnuintei.