Mituri despre copilul adult

“In ziua in care copilul realizeaza ca toti adultii sunt imperfecti, el devine un adolescent;

in ziua in care ii iarta, devine adult;

in ziua in care se iarta pe sine, devine intelept.” (Alden Nowlan)

Copilul adult este nerecunoscator.

Nimic nu este mai comod pentru parintele care s-a achitat de datoria morala si alimentata de dragoste ca atunci cand isi vede copilul adult plecat sa ii reproseze faptul ca acesta l-a uitat, ca nu-i mai pasa, ca prea e ocupat cu serviciul si noua familie, incat nu mai are timp de petrecut acasa la fel de mult, la fel de des. In orice relatie parinte – copil s-au inradacinat de-a lungul timpului forme, grade si obisnuinte de manifestare a iubirii; atitudinea copilului adult este, in mare parte, raspunsul la aceste obisnuinte. Cu putina intelegere si empatie din ambele parti, cu mai multa capacitate de a privi lucrurile in ansamblul lor si in contextul de la care pornesc, copilul adult se va dovedi nici mai mult nici mai putin decat “as good as it gets” (cu alte cuvinte: foarte probabil mai bine de atat nu se poate, relatia dintre parinte si copilul adult nefiind altceva decat consecinta relatiei dintre parinte si copilul care a fost).

Parintele isi iubeste copilul mai mult decat copilul adult isi iubeste parintele.

Aceasta credinta neexprimata direct, prin cuvinte, e din nou consecinta modului in care educatia si relatia cu copilul in crestere au evoluat de-a lungul anilor. In ceea ce priveste calitatea si cantitatea, iubirea parinte – copil adult e asemenea iubirii din interiorul unui cuplu: fiecare iubeste in felul sau pe care celalalt ajunge sa il cunoasca si sa il accepte, ceea ce nu inseamna ca cineva iubeste mai putin. Dragostea unora e mai pisaloaga, a altora e mai interiorizata, dragostea poate fi exploziva, mai distanta sau mai expresiva, dar exista. De aceea revin: cu putina intelegere si empatie din ambele parti, cu mai multa capacitate de a privi lucrurile in ansamblul lor si in contextul de la care pornesc, exprimarea iubirii poate sa fie dirijata atat cat permite pastrarea unui echilibru.

Femeia l-a stricat pe baiat. (si, eventual, viceversa)

Cam de fiecare data cand parintele e nemultumit de comportamentul baiatului sau ajuns adult si casatorit pe deasupra vina este a sotiei care l-a stricat. Asta, pentru ca parintii, asemenea tuturor oamenilor in general, judeca realitatile si semenii cu unitati de masura diferite. Aceeasi femeie ar fi foarte potrivita pentru baiatul altcuiva, insa nu chiar atat de calificata pentru a deveni sotia “baiatului meu”. Uneori si barbatul e sub nivelul fetei. Dar de prea putine ori se are in vedere faptul ca daca nu ar fi existat o potrivire cat de mica, daca cei doi nu s-ar fi meritat reciproc, ei nu s-ar fi luat. Potrivirea poate sa tina de trasaturile de caracter, de ambitii, interese ori pur si simplu de zicerea “dragostea e oarba”. Ramane de vazut insa daca potrivirea s-a facut pentru o viata, spre mirarea tuturor sau ca raspuns la o conjunctura mai mult sau mai putin favorabila. Atunci cand parintele insista cu ideea soatei rele care i-a stricat baiatul, el distruge putin cate putin din armonia ce ar trebui sa ingaduie exprimarea mult dorita a iubirii.

Atunci cand copilul adult insista in sustinerea unei pareri care e diferita de cea a parintelui, el este incapatanat. Aceasta este o alta varianta confortabila, desi nu putin deranjanta, in abordarea realitatilor de comunicare. Concluzionarea si catalogarea par mai usor de digerat decat efortul de a intelege si mai apoi capacitatea de a imbratisa motivele celuilalt.  

Nota: Ca in cazul oricaror reguli scrise si nescrise, pana si miturile sunt confirmate de exceptii.