luni, 28 martie 2011

Copilul la 30 de ani

Categoric, nu exista copil care sa nu-si iubeasca parintii, doar modul de manifestare a iubirii este diferit, in directa relatie cu personalitatea si mediul familial - educational in care acesta a crescut. Fara dubiu, parinte care alege sa fie parinte si care sa nu-si iubeasca, in modul sau personal fireste, copilul nu exista. Intensitatea iubirii, atunci cand ea exista, nu trebuie masurata in declaratii zgomotoase, in cuvinte elogioase ori sume de bani. In ciuda acestei iubiri, nu exista relatie copil – parinte care sa nu presupuna momente de nesiguranta, perioade problematice sau care sa necesite poate un mic ajutor din exterior. Si ce alt ajutor mai potrivit, insotit de credinta, decat experienta impartasita si marturiile despre cat mai multe situatii in care, la un moment dat, e foarte probabil sa ne regasim?

Iata ce raspunsuri ar putea sa dea un copil la 30 de ani unor intrebari:

~Cu siguranta ai avut, de-a lungul timpului, ocazia sa cunosti diferiti parinti precum si relatia cu copiii lor. Care ar fi problemele cele mai frecvente, atitudinile cele mai deranjante in aceste relatii, vazute din ambele parti?
~Ceea as putea sa spun este prin prisma unui copil care se refera la relatia cu parintii lui sau la ceea ce vede la altii. Eu nu am inca un copil si nu stiu inca cum este sa fii parinte. Probabil ca as proceda exact ca parintii mei desi au fost atatea situatii in care mi-am zis “eu nu voi face asa cu copilul meu”. Cred ca cele mai frecvente greseli pe care atat copiii cat si parintii le pot face sunt asteptarile prea mari si lipsa de comunicare. Parintii, in general, isi construiesc de dinainte o imagine in minte referitor la cum ar trebui copiii lor sa se comporte, cat ar trebui sa fie de inteligenti, cum ar trebui sa iubeasca, cu ce oameni sa se imprieteneasca, ce anume sa le placa si ce sa faca in viata. Nu zic ca este gresit sa vrei sa modelezi personalitatea copilului tau in anumite privinte si sa vrei sa il ajuti atunci cand el nu stie ce i se potriveste cel mai bine dar vine un moment in care parintii trebuie sa lase de la ei si sa acepte faptul ca copiii lor sunt unici in felul lor, si au implicit felul lor unic de a gandi si de a lua decizii.
Cred ca vina ar fi si de o parte si de alta a relatiei… si faptul ca fiecare vede in celalalt un drept de posesie ca sa zic asa: parintii au impresia ca e dreptul lor sa ceara un lucru copiilor si sa – i faca sa – i asculte sau sa faca lucrurile in felul lor, iar copiii cred ca e dreptul lor ca parintii sa poata sa le ofere intelegere, siguranta financiara etc.

~Care ar putea fi, din ceea ce ai observat in jurul tau, modalitatea cea mai potrivita de a reactiona in diversele situatii de conflict care apar, in asa fel incat sa se ajunga la o relatie impacata si linistita?
~Ar fi ideal sa fie asa, dar din pacate nu exista o reteta anume pentru o relatie “impacata si linitsita” tocmai pentru ca suntem cu totii atat de diferiti. Cred ca singurul lucru pe care il putem face este sa acceptam ca nu toata lumea gandeste la fel, sa comunicam cu ei ca sa putem intelege de ce gandesc in felul acesta sau de ce tin asa de mult la ceea ce ne cer. In acelasi timp, cred ca este important sa nu neglijam ceea ce dorim noi, atat de la ei cat si de la noi:). Pana la urma e vorba de un compromis ca in atatea si atatea cazuri …

~Din punctul de vedere al copilului adult, care sunt asteptarile tale fata de parinti?
~E simplu, cred ca ma astept cel mai mult sa ma inteleaga si sa fie alaturi de mine, sa ma sprijine in ceea ce vreau sa fac. Cred ca niciodata nu ne vom pierde nevoia de a ne simti ocrotiti. Oricat de adulti am fi, la un moment dat tot avem nevoie sa stim ca parintii ne sunt aproape si ne apara de ce e rau.

~Care sunt aspectele din comportamentul parintilor fata de copiii lor deveniti adulti care deranjeaza sau te pun in situatii neplacute?
~Mereu am ras gandindu-ma ca acum, ca un copil adult, parca am mai multe probleme decat in copilarie sau adolescenta. Ma trezesc in situatii in care imi aduc aminte ca i-am auzit pe parintii mei referindu-se la parintii lor. Si ma intreb atunci: cum au ajuns sa faca aceleasi greseli pe care le-au condamnat de atatea ori la parintii lor. Ei chiar nu isi dau seama? Chiar nu isi mai aduc aminte cand se plangeau de aceleasi lucruri vizavi de parintii lor? E vorba de aceleasi discutii interminabile despre de ce pleci de langa ei, cum nu ii mai iubesti, cum nu ii mai ajuti, cum nu iti mai pasa de ei, si as mai putea continua. Nu stiu unde anume pe parcursul vietii au “uitat” ca suntem deja maturi si avem dreptul la viata noastra, exact la varsta la care si ei aveau deja o viata a lor. Si acest lucru nu inseamna ca ii iubim mai putin sau ca ne ingrijoram mai putin pentru ei.

~Ce exemple de comportament, gest sau atitudine a parintilor apreciezi si ai vrea sa te caracterizeze cand vei fi parinte?
~Ce am apreciat intotdeauna la parintii mei este ca ne-au lasat intotdeauna sa facem ce vrem noi atata timp cat comunicam cu ei si le spuneam ce anume facem sau unde suntem. Ne-au dat un sentiment de libertate minunat pentru ca nu am avut niciodata impresia ca NU avem voie sa facem un anumit lucru, chiar ne-au incurajat intotdeauna sa exploram cat mai multe posibilitati, sa judecam daca este bine sau rau, sa tragem singuri concluziile si mai ales sa luam deciziile cele mai bune pentru noi. Cam asta as incerca si eu daca voi ajunge parinte. Pentru ca asta am invatat bun de la ei. Si multe altele … Si as incerca sa imbunatatesc tot ce am invatat de la ei ca pe viitor copilul meu sa nu treaca prin ce am trecut si eu. Imi doresc sa reusesc sa pot sa fiu un parinte intelegator si deschis si sa pot avea o relatie mai altfel.


Categoric, nu exista copil care sa nu-si iubeasca parintii, nici parinte care sa nu-si iubeasca copiii, diferenta majora constand in masura cu care fiecare dintre acestia isi exprima asteptarile fata de ceilalti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu