Desi maturi, cu responsabilitati si griji diferite de cele din vremea copilariei, nu incetam a fi copii. Mai tineri fiind printre parinti si bunici, avem impresia ca timpul pentru noi e oprit, timpul nu are varsta, singura unitate de masura fiind aniversarile de la un an la celalalt. Cei mai norocosi dintre noi, cu un individualism firesc, ne pierdem in jocurile, distractiile, preocuparile specifice varstei si personalitatii noastre, iar cei dragi noua asista cu rabdare, emotie si neliniste la toate schimbarile, esecurile si reusitele noastre. In mintea noastra de eterni copii, parintii raman in forma ce imbraca haina tineretii vesnice, a bucuriei ce se naste intr-o zi insorita, pana cand, pe nesimtite, timpul devine dusmanul din umbra, hotul de putere, de prospetime, hotul de zile, ore sau minute.
Intr-un asemenea decor fizic si temporal in care primim una calda, una rece, sau in care dupa ploaie de fiecare data iese si soarele, nu raman decat urmele vorbelor si faptelor noastre, urme pe care le intiparim in inimile si gandurile celor de langa noi. In calitate de copii, avem acest dar de a intipari multime de cuvinte si fapte, dar e bine sa stim ca dragostea le retine doar pe cele frumoase. Durerea se estompeaza in timp si lasa loc iertarii, impacarii.
Desi maturi, suntem copii – oglinda parintilor nostri. Reflectam educatia pe care am primit-o, insa avem la dispozitie si nota noastra personala care ne poate salva de la limitarea in prejudecati, in norme impuse dar fara legatura cu toleranta, iubirea de aproapele, acceptarea diversitatii. Dincolo de rolul de adulti deveniti sau nu parinti, ramanem copii cu responsabilitatea de a ne autoeduca, de a invata in permanenta cum sa fim copiii impliniti, liberi si independenti, care stiu sa lase cat mai multe urme frumoase in sufletele parintilor lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu