Managementul in cadrul relatiei dintre parinti si copii

“Liderii foarte buni cauta mai intai sa se lumineze si sa se dezvolte... Ei se folosesc de constiinta de sine pentru a se stapani si, in ultima instanta, pentru a exercita o influenta sporita asupra celorlati.” (Warren Blank)

Cu certitudine managementul este un termen la moda care ascunde un titlu ravnit in ascensiunea pe scara sociala si profesionala. In mod firesc, pentru a deveni manageri, e necesar sa probam prin anumite calitati umane, aptitudini profesionale si abilitati socio-relationale fara de care am fi doar niste directori ajunsi printr-o intamplare mai mult sau mai putin discutabila.

Daca ai visat vreodata sa devii un manager, fie ca ai reusit, fie ca nu, in momentul in care ai dat nastere unui copil, se poate spune ca visul tau s-a implinit. Pe o scara mica, dar pe cat de mica pe atat de insemnata, relatia dintre parinte si copil se constituie asemenea relatiei dintre un manager si subalternul sau. Intr-o lume ideala niciuna dintre cele doua relatii nu implica ideea ca cineva ar fi inferiorul cuiva, doar ca cineva reprezinta modelul care il conduce, il inspira si il motiveaza pe celalalt.

Abilitatile de lucru cu oamenii in general se manifesta intr-un mod asemanator in cadrul restrans al familiei. Atunci cand adultul devenit parinte prezinta deficiente de relationare cu oamenii, rezultatele comportamentale masurabile sunt cele care la un moment dat pot constitui motivul de fala sau de necaz al parintelui in raport cu propriul copil.

Una dintre conditiile de baza ale reusitei in activitatea de manager/parinte este constituita de modul in care acesta stie sa acorde atentie si importanta activitatii subalternului/copilului. In ambele cazuri randamentul este cu atat mai mare cu cat atentia este in asa chip focalizata incat subalternul/copilul sa isi perceapa activitatea ca fiind semnificativa.

Studiile au demonstrat, iar experienta tuturor angajatilor o poate confirma, ca exista cateva obiceiuri ale celor mai eficienti manageri:

• dezvoltarea constiintei de sine (cunoasterea propriei persoane)

• cultivarea spiritului empatic (implicarea in scopul rezolvarii problemelor)

• aplicarea principiilor „regulii de aur” (ce tie nu-ti place altuia nu face)

• incadrarea in limitele bunului - simt (pentru a evita discriminarile de orice natura)

• capacitatea de a face critici in mod abil (astfel incat efectul sa fie unul constructiv)

• plierea pe personalitatea omului (in vederea consolidarii bunelor relatii)

Nu-i asa ca, vazute in lumina si atmosfera unei relatii atat de familiare precum cea dintre copii si parinti, aceste obiceiuri pot fi regasite in obiceiurile celor mai eficienti parinti?

Care parinte ce se vrea eficient nu manifesta spirit empatic atunci cand asculta si intelege nevoile reale ale propriului sau copil, chiar ale copilului adult?

Care parinte eficient nu ajunge nicicand in situatia de a fi nevoit sa aduca o critica, o observatie marunta copilului sau?

Care parinte ce se vrea eficient nu se confrunta cu necesitatea de a se adapta unei noi personalitati – cea a copilului sau?

***

Mai multe detalii despre obiceiurile celor mai eficienti manageri, puteti gasi in: