Zgomot la mansarda

Copilul plange.

Mama striga: -Taci odata!

Copilul tipa.

Mama striga: -Ce ma enervezi! Tu nu-ntelegi sa taci odata?!

Copilul plange.

Mama tipa: -Ce vrei? De ce nu intelegi?!

Copilul raspunde tipand.

Mama: -Taci ca-ti dau una de nu te vezi!

...O scena familiara. O scena dureros de familiara. O recunoastem oriunde. Din orice motiv real ori inchipuit, banal ori esential.

Notele inalte insotite de inrosirea fetei, involburarea privirii, tremurul mainii imi transmit necontenit amarul si slabiciunea fiintei. Stiu, strigatul e arma acestei mame ce nu a invatat psihologie sau pedagogie, e arma acestei femei care poate doar aplica ceea ce a preluat de la parintii ei. Tipatul acestei mame este manifestarea crunta a propriei ei educatii, e un tipat ce izgoneste calmul si echilibrul copilului. Si totusi, in mod surprinzator, copilul tace, inchis in zambetul din lumea jucariilor sale, in timp ce mama se rafuieste pe tonul ei uneori plangacios, alteori exasperat, dar niciodata impaciuitor. De prea multe ori, copilul tace insingurat in lumea celor doi anisori ai lui in timp ce ea, mama, isi exprima nefericirea din cuplu prin injurii necontrolate, prin texte si tonalitati exagerate. Tipatul e arma acestei femei ce traieste si ea intr-o lume a ei, o lume deranjata uneori doar de zgomotul unei jucarii date de pamant, de o tuse ori de jocul de-a indienii. E o lume aparent putin constienta de sine, o lume straina de lecturi educative. In aceasta lume poate singura certitudine a femeii este faptul ca acest copil reprezinta cea mai mare realizare a ei, iar tipatul, a doua ei natura.

Viitorul acestui copil? Va fi unul zgomotos sau, dimpotriva, el va fi reprezentand generatia ce a invatat... ceva mai mult din greselile parintilor.