Scrisori catre si de la Mos Craciun

 

"Fii fericit fara vreun motiv, precum un copil. Daca ai un motiv pentru a fi fericit, ai incurcat-o pentru ca acel motiv poate disparea."  (Deepak Chopra)

Iubire si reprosuri

De multe ori, fara sa vrem, aducem reprosuri ca pe o metoda clasica de a corecta - o metoda clasica, dar rareori eficienta. In schimb, adesea reprosul se dovedeste a fi o metoda clasica de a rasuci cutitul in rana. Ori de cate ori facem un repros, noi ne dorim sa taiem raul de la radacina, fara sa lasam vreo urma, de parca am putea sa-l facem invizibil, chiar inexistent in acest fel. Un prim repros face loc altuia; o ruptura se produce, iar noi nu contenim a aduce reprosuri.

Baietel sau fetita?

- Dumneavoastra aveti copii? 

- Da, bineinteles ca am.

Fiara si Omul

Ea zace acolo... in mijlocul pustiei... pe pamanturile nimanui si, totusi, ale tuturor. E Fiara din care altele si altii au muscat in felurite chipuri. E Fiara ce acum nici macar nu isi mai linge rana, doar zace intr-o chinuita asteptare a ceva ce va sa se intample. Bun, rau, orice. Doar prelingerea acestui sange sa inceteze. Glasul acestui sange sa amuteasca. Ea zace acolo, in cercul ei restrans, in lumea ei marunta... sangerand.

Din vreme in vreme o Fiara ca asta pandeste sa iasa in Omul slabit, ratacitor, hartuit. E Fiara ce ataca la suflul amenintator al foamei si-al setei, al ranjetului din mustatile si cutele-adancite pe fetele mai proaspetelor Fiare.

Ea sta acolo... gata de atac, azi, mai mult ca niciodata. O defensiva asemenea unui raget dintr-un film mut, intr-un cerc miscator, inchis parca de timp, dar mai ales de ranjetele nervoase, lacome, perfide si neiertatoare.

Din vreme in vreme o Fiara ca asta ia fiinta... din prea plina singuratate.

Lectii de neuitat - lectia cumpatarii

“Aproape toti oamenii rezista nenorocirilor. Daca vrei sa testezi cu adevarat caracterul unui om, da-i putere.” Abraham Lincoln

Candva, cineva mi-a spus:

Parintii nu au fata de propriii lor copii obligatia de a le oferi bunuri cum sunt o casa ori o masina, prin urmare, daca totusi o fac, copiii au obligatia de a-i rasplati.

Cu o alta ocazie, altcineva mi-a spus:

Daca ar fi posibil, as pleca intr-o tara unde as fi mai bine platit(a) si as putea sa imi construiesc un trai. Cu ce ma pot retine parintii mei in tara cand ei nu mi-au putut oferi conditii pentru a duce o viata mai buna?

Buburuza galbena

 N-am sa uit nicicand amurgul unei zile de duminica. O zi in care am vazut buburuza galbena. Gonea la viteza maxima posibila a unei buburuze. Doar vantul era in stare sa o intreaca. Ea avea aerul unui erou neobosit, scaldat de lumina cenusie a unei primaveri tarzii.

Din lumea Poeziei

Uneori suntem poeti. Cel mai adesea, atunci cand poezia dinlauntrul nostru nu isi gaseste un corespondent perfect in realitatea imediata. De aceea, azi, aleg o realitate poetica, o realitate fara varsta, fara nume, realitatea ce parca vine de nicaieri, in speranta ca se indreapta incotrova...

Din jurnalul unei mame

Azi imi doresc sa fiu o mama perfecta, o mama ideala; poate nu o sotie perfecta, poate nu o iubita perfecta, dar o mama perfecta... Azi imi propun sa fiu acea mama al carei portret robot il poti gasi doar in reviste si-n carti si asta, doar daca le aduni pe toate si le aranjezi ca piese colorate ale unui puzzle.

Teama

Uneori alter ego-ul meu ma indeamna sa visez... sa visez la cum ar fi... ca sanatatea mea sa subrezeasca inainte de vreme, intr-un mod tragic, intr-un dramatism al suferintei asa cum, de altfel, nu as indrazni macar sa gandesc. Vanitatea umana imi starneste pofta de a imagina scenarii – cati m-ar plange, cati m-ar compatimi, catora le-as declansa regrete, cati m-ar rasfata atunci mai mult decat nicicand? Sunt scenarii scurte, asemenea norilor ce se petrec pe cerul verii, flash-uri ale unui om slabit ce nu si-a mai baut vitaminele de ceva vreme, scenarii ale unui om cu acuitatea vizuala corupta. Alter ego-ul meu isi pune uneori ochelarii de cal si priveste inainte lipsit de o panorama inaltatoare, lipsit de o priveliste curata si libera precum taramul tuturor fagaduintelor.

Despre tristete

“Ranile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea ca se acopera, dar nu se inchid; mereu dureroase, mereu gata sa sangereze cand le atingi, ele raman in inima vii si deschise.”

Alexandre Dumas

Eu nu vorbesc despre tristete de teama sa nu ma intristez.

Dar uneori tristetea imi vorbeste. Se aseaza bland, parca stingher, nu cumva sa deranjeze. Isi ocupa locul cald din inima si-mi povesteste:

Sunetul cel mai trist din lume e vocea impovarata de ganduri a celor pe care ii iubesti.

Imaginea cea mai trista din lume e trupul garbov de durere. Si trista e privirea urmarind cate-o plecare. Tot tristetea spune ca, daca nu ar fi plecarile, ne-am crede dumnezei mai mult decat o facem si ne-am perfectiona orgoliul in asumarea unor drepturi ce-s numai fum si foc de paie.

Gustul cel mai trist din lume e sarea si amarul din lacrimile care nu mai sunt.

Mirosul cel mai trist din lume e cel al varstelor de aur, trecute, al strazilor pe care-odata ne-am plimbat, al focului aprins in sobe in iernile de altadata.

Si parca toate adevarurile sunt mai triste cand se aseaza ea, tristetea, si imi povesteste despre toate cate-au fost si (n-)o sa fie. De n-ar fi ea, tristetea, ne-am inrai, am trai mai mult(i) pentru noi insine si am iubi mai putin(i) pe altii.

Eu nu vorbesc despre tristete caci ea, tristetea, mi-ar putea vorbi in fiecare zi, in multe alte feluri.

“Tristetea nu este aproape niciodata altceva decat o forma de oboseala.” André Breton