De
multe ori, fara sa vrem, aducem reprosuri ca pe o metoda clasica de a
corecta - o metoda clasica, dar rareori eficienta. In schimb, adesea
reprosul se dovedeste a fi o metoda clasica de a rasuci cutitul in
rana. Ori de cate ori facem un repros, noi ne dorim sa taiem raul de
la radacina, fara sa lasam vreo urma, de parca am putea sa-l facem
invizibil, chiar inexistent in acest fel. Un prim repros face loc
altuia; o ruptura se produce, iar noi nu contenim a aduce reprosuri.
Copiii
mari sau mici nu iubesc reprosurile nu pentru ca nu isi doresc sa
invete, sa se corecteze ori sa devina mai buni. Ei nu iubesc
reprosurile fiindca acestea creeaza un sentiment de vinovatie
distructiva, sentimentul ce macina increderea in sine, stima de sine
si demobilizeaza.
Uneori
reprosul e maniera de a ne dezvalui propiile slabiciuni ori
nereusite, propria neincredere sadita temeinic in mintile si
sufletele noastre.
Atunci
cand reprosurile sunt multe, mari si grele, iubirea paleste precum
verdele frunzei inghesuite in colt, acolo unde luminii ii e interzis
sa razbata.
Uneori
actiunile noastre sunt socotite ca ofensa voita la adresa celuilalt –
copil, parinte, sot(ie). Acuzele de acest gen nu pot decat sa
instraineze, cu atat mai mult cu cat ele sunt indreptate spre cei ce
refuza efortul dezvinovatirii.
Reprosul
e privirea inspre trecut, inspre ceea ce a fost, inspre zarurile ce
au fost aruncate, nicidecum inspre urmatoarea miscare. Atunci cand
invitam reprosul la masa noastra, starea dominanta ar trebui sa fie
cea de intristare, pentru ca reprosul e aducator de galceava. Iar
galceava e asemenea unei unghii lungi si ascutite scartaind pe o
tabla neagra.
Reprosul
e intaia vorba aruncata atunci cand iubim si ne pasa, dar mai ales
atunci cand iubim fara stiinta, cand credem ca iubirea e suficient de
puternica sa treaca dincolo de cuvintele taioase, de tonul
dispretuitor.
Reprosul
repetat in numeroase forme are viata lunga, ramane incarcerat in acel
ceva greu de definit si vizualizat, numit suflet. Si atunci cand
iubesti si iti pasa, reprosurile nu isi au locul, nici rostul.
F. interesant... e si mai interesant ca oamenii iubesc tocmai ca sa scape de reprosuri, dar pot ajunge sa reproseze si deciziile care ii fac sa scape de anumite reprosuri. Lucru f. des intalnit, dar pana la urma viata e facuta pentru experimentat...unora le iese...altora nu. Intr-un final experienta e ceea ce ramane, iar reprosurile, de orice natura ar fi, ele ar trebui atat de mult reduse la tacere incat sa para inexistente, pentru ca odata cunoscuta natura reprosului, experienta e retraita cu mare analiza si indoieli, ceea ce face viata sa para o ecuatie matematica cu rezultat fix si banal.
RăspundețiȘtergereAdevarat, cu cat mai putine calcule matematice in viata, cu atat mai putine frustrari...
Ștergere