luni, 25 iunie 2012

Despre tristete

Ranile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea ca se acopera, dar nu se inchid; mereu dureroase, mereu gata sa sangereze cand le atingi, ele raman in inima vii si deschise.”
Alexandre Dumas

Eu nu vorbesc despre tristete de teama sa nu ma intristez.

Dar uneori tristetea imi vorbeste. Se aseaza bland, parca stingher, nu cumva sa deranjeze. Isi ocupa locul cald din inima si-mi povesteste:

Sunetul cel mai trist din lume e vocea impovarata de ganduri a celor pe care ii iubesti.

Imaginea cea mai trista din lume e trupul garbov de durere. Si trista e privirea urmarind cate-o plecare. Tot tristetea spune ca, daca nu ar fi plecarile, ne-am crede dumnezei mai mult decat o facem si ne-am perfectiona orgoliul in asumarea unor drepturi ce-s numai fum si foc de paie.

Gustul cel mai trist din lume e sarea si amarul din lacrimile care nu mai sunt.

Mirosul cel mai trist din lume e cel al varstelor de aur, trecute, al strazilor pe care-odata ne-am plimbat, al focului aprins in sobe in iernile de altadata.

Si parca toate adevarurile sunt mai triste cand se aseaza ea, tristetea, si imi povesteste despre toate cate-au fost si (n-)o sa fie. De n-ar fi ea, tristetea, ne-am inrai, am trai mai mult(i) pentru noi insine si am iubi mai putin(i) pe altii.

Eu nu vorbesc despre tristete caci ea, tristetea, mi-ar putea vorbi in fiecare zi, in multe alte feluri.

Tristetea nu este aproape niciodata altceva decat o forma de oboseala.” André Breton

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu