Ea
zace acolo... in mijlocul pustiei... pe pamanturile nimanui si,
totusi, ale tuturor. E Fiara din care altele si altii au muscat in
felurite chipuri. E Fiara ce acum nici macar nu isi mai linge rana,
doar zace intr-o chinuita asteptare a ceva ce va sa se intample. Bun,
rau, orice. Doar prelingerea acestui sange sa inceteze. Glasul
acestui sange sa amuteasca. Ea zace acolo, in cercul ei restrans, in
lumea ei marunta... sangerand.
Din
vreme in vreme o Fiara ca asta pandeste sa iasa in Omul slabit,
ratacitor, hartuit. E Fiara ce ataca la suflul amenintator al foamei
si-al setei, al ranjetului din mustatile si cutele-adancite pe fetele
mai proaspetelor Fiare.
Ea
sta acolo... gata de atac, azi, mai mult ca niciodata. O defensiva
asemenea unui raget dintr-un film mut, intr-un cerc miscator, inchis
parca de timp, dar mai ales de ranjetele nervoase, lacome, perfide
si neiertatoare.
Din
vreme in vreme o Fiara ca asta ia fiinta... din prea plina
singuratate.